Hai să nu mai pretindem că suntem cine nu suntem. Pe mine mă obosește așa de tare ipocrizia, minciuna și vrutul ăsta să pari ceea ce nu ești. Și culmea, ăia care sunt cei mai răi oameni, ăia vor să te facă să crezi că sunt cei mai buni și săritori. Mă enervează să am prieteni care la început păreau perfecți și mai că nu mă pupau în cur (scuzați expresia) și să se dovedească mai târziu că nu e chiar așa, ba nu e deloc așa. Ce urăsc cel mai mult la oameni e să se ducă să povestească mai departe ceea ce le spun eu lor. Am pățit-o cu toate ”prietenele” mele “bune” și tot nu mă învăț să nu mai am încredere în fete. De ce sunt rele și bârfitoare? De ce nu pot să se întindă și ele doar cât le este plapuma? Oare ele nu știu ce e în avantajul lor să povestească și ce nu? Întotdeauna am avut un noroc chior să aflu lucrurile ce mi le ascundeau alții sau pe care le făceau împotriva mea. Nu-mi pot explica cum și de ce, dar am aflat mai devreme sau mai târziu și am luat mereu măsuri. Nu spun că le-am aflat pe toate, dar am aflat multe care mă interesau. Sunt capabilă să întorc spatele celor mai importante persoane din viața mea dacă le prind cu minciuni “mari”. Spun mari, deoarece trec și foarte multe dinalea mici cu vederea. Nu mă deranjează că-mi spun că nu se pot întâlni cu mine sau că nu pot vorbi la telefon că trebuie să merga nush unde sau că nu-mi pot da nush ce. Dacă le-aș lua și pe astea în calcul, cred că nu aș mai avea nicio prietenă. Și acum bineînțeles că se vor ataca niște personaje, dar menționez de pe acum că nu au de ce. Post-ul ăsta nu se referă la persoane care mai sunt prezente în viața mea. Se referă la multe care au fost, și vrea să deschidă ochii unui anumit personaj care încă nu e capabil să gândească pentru el și nu știe nici măcar ce e în avantajul lui. Și atunci cum să pretind mai multe de le el? (Personajul e de sex feminin. Am vorbit la masculin despre el, personajul. Simțeam nevoia să fac precizarea că nici asta nu știu dacă ar fi înțeles-o.) 
